Îl cunosc pe Mircea Mihai încă de pe vremea când era la juniori 3, un copil ambițios, cu energie, orgoliu și dorința clară de a progresa. Tocmai de aceea, postarea lui de după eșecurile României cu Turcia, la fotbal și handbal, nu mi s-a părut o simplă izbucnire de moment. Dincolo de tonul tăios și de excesele evidente, am citit în ea frustrarea unui om care a văzut din interior cum se strică un fenomen și cum, ani la rând, greșelile sunt împinse sub preș.
Mai mult decât o postare nervoasă: o mărturie din interior
Cunoscându-l pe Mircea Mihai de când era la juniori 3, știu că nu a fost niciodată genul care să vorbească doar ca să se afle în treabă. De aceea, postarea lui de pe Facebook merită citită cu atenție, chiar și acolo unde supără, exagerează sau lovește prea tare.
Postarea începe abrupt, fără ocolișuri: „A pierdut România la fotbal, dar și la handbal cu Turcia!”. În spatele acestei constatări se simte însă mai mult decât dezamăgirea provocată de două rezultate negative. Se simte revolta unui fost sportiv care nu mai suportă explicațiile facile și reacțiile superficiale. De altfel, unul dintre cele mai bune pasaje din tot textul este acela în care spune că l-a „scârbit cel mai mult prostia colectivă de după meciuri, comentarii de om prost și fără sens”.
Formularea este brutală, dar surprinde ceva real: după fiecare eșec, în locul unei analize serioase, apar clişeele, alibiurile și concluziile trase la cald de oameni care nu înțeleg mecanismul profund al decăderii. În acest punct, Mircea Mihai recuperează și o observație atribuită lui Ion Țiriac, pe care o consideră „fascinantă și adevărată”: „meciul s-a pierdut acum 20 de ani”. Eu cred că aici este miezul întregii sale intervenții. Nu vorbim despre o seară proastă, nici despre o generație întâmplător slabă, ci despre un lung șir de complicități, nepriceperi și compromisuri.
Mi s-a părut important și faptul că Mircea nu s-a ascuns în spatele unor teorii culese din auzite, ci a pornit de la propria experiență. Își amintește de primul cantonament la seniori, în iulie 1999, la Văliug, și de felul în care a intrat în contact cu o anumită mentalitate. Povestește limpede că, după cantonament, „ciuciu debut”, iar ulterior a aflat că unii s-ar fi supărat pe el pentru că „am stricat timpii la alergare”. Este o scenă care poate părea anecdotică, dar spune enorm despre felul în care performanța putea deveni suspectă într-un mediu în care efortul autentic deranja.
Și mai puternică este concluzia lui, formulată după ani și ani de observație: „am identificat, din experiența proprie, nu auzite, nu stat la bere cu proști cu aere, prima problemă a sportului românesc: aversiunea față de efort”. Nu este o propoziție comodă, dar este una care lovește direct în una dintre bolile cronice ale sistemului. Mircea Mihai vorbește despre copii care se uită „de parcă îi pedepsești” când li se cere să facă o flotare și despre tineri sportivi care par incapabili să accepte disciplina, repetarea, oboseala, rigorile unei construcții adevărate.
Are dreptate în multe privințe, dar tonul îi slăbește uneori demonstrația
Citind postarea lui Mircea Mihai, nu am putut să nu observ că multe dintre ideile sale sunt juste, chiar dacă forma în care le livrează este uneori excesivă. De exemplu, atunci când vorbește despre antrenori, diagnosticul lui este dur: „Avem o droaie de absolvenți de facultăți de sport care antrenează la licee sportive și CSS-uri. Unii mai pricepuți, alții ghips complet”. Evident, formula este nedreaptă dacă o extindem asupra tuturor, dar problema pe care o indică este reală: pregătirea antrenorilor, selecția lor și lipsa unei culturi a competenței au rămas puncte nevralgice.
La fel de tăios este și când descrie degradarea obiectivelor în lucrul cu juniorii. El spune că a apărut „un fenomen de corupere a juniorilor”, explicând cum unii antrenori preferă „antrenamente ușoare și plăcute, cu jocuri zilnice și voie bună”, doar pentru a rămâne simpatici în ochii părinților și pentru a nu deranja pe nimeni. Este, poate, una dintre cele mai incomode observații din întreg textul. Pentru că, dincolo de limbaj, ea ne obligă să vedem un adevăr simplu: fără exigență, fără progres real, fără corectarea limitelor, nu scoți sportivi, ci doar întreții iluzia activității.
Și pasajul despre părinți trebuie luat în seamă, chiar dacă și aici formulările sunt agresive. Mircea dă un exemplu concret: „o mamă mi-a reproșat că i-am spus fiului ei «hai mai repede»”. Din acest episod, el dezvoltă o critică mai largă la adresa unei culturi în care orice observație este percepută drept agresiune, iar antrenorul este împins spre rolul de figurant. Exagerează pe alocuri, fără îndoială, dar întrebarea de fond rămâne valabilă: cum mai construiești sport de performanță când exigența minimă devine motiv de conflict?
Mircea Mihai merge mai departe și vorbește despre președinți de cluburi puși politic, despre baza de selecție tot mai redusă, despre sărăcie, lipsa educației și interferența politicului. Unele formulări sunt prea groase, prea colțuroase, prea apăsat scrise din stomac. Dar chiar și așa, când afirmă că „nivelul rezultatelor sportive reflectă oarecum starea economică și socială a unei națiuni”, eu cred că atinge una dintre cele mai importante idei din tot textul.
De fapt, asta este și cheia în care trebuie citită postarea lui: nu ca un text academic, nu ca o analiză rece, ci ca o radiografie dureroasă, făcută de cineva care a fost acolo și care nu mai are răbdare cu ambalajele frumoase. Sigur că Mircea Mihai greșește când generalizează, când uneori insultă, când transformă observația în sentință. Dar tot sigur este și faptul că, sub acest strat de nerv și de revoltă, stă o experiență reală și o dezamăgire autentică.
Îl știu pe Mircea Mihai de când era la juniori 3 și, tocmai de aceea, nu pot privi această postare ca pe o simplă ieșire nervoasă pe Facebook. O văd, mai degrabă, ca pe strigătul unui om care a rămas afectat de ceea ce a văzut în sportul românesc și care refuză să accepte că înfrângerile de azi sunt simple accidente. În opinia mea, postarea lui Mircea Mihai nu trebuie tratată nici ca o sentință, nici ca o simplă izbucnire de moment, ci ca un semnal de alarmă venit din interiorul unui sistem care, de prea mulți ani, își refuză propriul adevăr. Mircea Mihai are meritul de a readuce în discuție cauzele reale ale declinului: lipsa muncii, slăbiciunea formării, confuzia din jurul performanței și obișnuința de a ascunde problemele sub preș.
https://mariancaravan.ro/revolta-fostului-handbalist-resitean-mircea-mihai-adevaruri-incomode-despre-sportul-romanesc/
PETIȚIE | Gheață subțire în Capitală
CSM București a spulberat-o pe Esbjerg și s-a întors în Final Four după opt ani
- INTERVIURILE MC | Horvath Tamas: „O fotografie puternică nu este doar despre un gest sau o fază surprinsă bine, ci despre ceea ce transmite mai departe”
- INTERVIURILE MC | Irina Giurgiu: „Succesul, astăzi, înseamnă să pot să-mi aleg proiectele fără să fiu constrânsă”
- Radiografia tristă a fotbalului reșițean
Niciun mesaj momentan