40 de ani de „Master Of Puppets”: albumul care ne-a prins pentru totdeauna în mrejele Metallica

Pe 3 martie 1986, Metallica lansa „Master of Puppets”, un disc care avea să rescrie istoria thrash metal-ului și să marcheze generații întregi de fani. Patru decenii mai târziu, albumul sună la fel de puternic, iar eu încă îi știu fiecare vers pe de rost.

3 martie ar fi fost ziua aia în care nostalgicii „comunismului cu față umană” l-ar fi sărbătorit pe primul președinte al României de după Decembrie 1989. Așa ar fi spus manualele de istorie cosmetizată. Totuși, măi dragă, 3 martie nu gravitează în jurul lui Ion Iliescu și cred că putem ajunge la un consens aici (sic!).

Alți nostalgici, dar ai muzicii ăleia „sataniste”, cum o cataloga cineva mai deunăzi, au un motiv infinit mai serios de sărbătoare. Mai ales după ce am văzut tentative eșuate de intimidare și de interzicere a concertelor Trooper de la Palatul Național al Copiilor.

Pentru mine, 3 martie înseamnă o aniversare în familie, fiind ziua celei mai importante persoane din viața mea, dar acum revin la Metallica. 3 martie mai înseamnă și ziua în care, în 1986, Metallica lansa „Master Of Puppets”, unul dintre albumele care au marcat pentru totdeauna istoria muzicii. Și care, la 40 de ani distanță, face în continuare furori.

Albumul care a schimbat regulile jocului

Când ascult „Battery”, „Welcome Home (Sanitarium)” sau piesa-titlu, simt și acum aceeași energie. „Master Of Puppets” a fost al treilea album de studio al trupei și, pentru mulți critici, capodopera absolută a thrash metal-ului. Riff-uri tăioase, compoziții elaborate, versuri care atacă teme precum dependența, manipularea și alienarea – toate împachetate într-o producție care, pentru 1986, era impresionantă.

Albumul a fost ultimul înregistrat cu basistul Cliff Burton, a cărui amprentă muzicală se simte din plin în structurile complexe ale pieselor.

Din păcate, bucuria lansării avea să fie umbrită câteva luni mai târziu, în septembrie 1986, când Burton și-a pierdut viața într-un tragic accident de autocar în Suedia, în timpul turneului european. Moartea lui a zguduit scena metal și a schimbat pentru totdeauna destinul trupei.

Și totuși, dincolo de tragedie, „Master Of Puppets” a rămas. A crescut și a devenit legendă.

Caseta cu cruci și începutul „Metallica Mania”

Eram prin clasa a 9-a când un fost coleg din școala generală a venit la mine cu o casetă audio. Pe copertă erau niște cruci. Atât. Nici nu știam exact ce țin în mână.

Nu știam atunci că aveam în față o capodoperă. Era chiar „Master Of Puppets”, primul album Metallica pe care îl ascultam vreodată.
Îmi amintesc perfect senzația. Am pus caseta în casetofonul ăla vechi bulgăresc (un Oktava, parcă) și, după primele secunde din „Battery”, s-a produs declicul. A fost albumul care m-a făcut instant fan Metallica. Țin minte că întorceam caseta de câteva ori pe noapte. Când se termina Side A, parcă nu era suficient. Când se termina Side B, o luam de la capăt. Albumul cerea bisuri la fiecare audiție.

Cu greu m-am despărțit de acea casetă. Trebuia returnată proprietarului de drept. Dar, odată cu ea, se declanșase în mine o „Metallica Mania” care nu m-a mai părăsit niciodată. Pentru mine, trupa asta rămâne una dintre cele mai mari din istoria muzicii, fără nicio exagerare.

Iar vestea bună e că Metallica vine anul acesta la București, pentru un concert pe Arena Națională, pe 13 mai. Biletele, puse în vânzare pentru publicul larg în toamna anului trecut, s-au epuizat în doar câteva ore. Semn că „muzica satanistă” încă are priză serioasă la public.

Poate că 13 mai va fi ultimul concert Metallica în România. Poate nu. Dar tocmai de aceea mi se pare și mai important. Pentru că nu știi niciodată când asculți live, pentru ultima dată, refrenul din „Master Of Puppets” cântat de zeci de mii de oameni la unison.

La 40 de ani de la lansare, albumul rămâne o declarație de forță și dovada că muzica adevărată nu îmbătrânește. Și, pentru mine, rămâne coloana sonoră a adolescenței, a libertății și a nopților în care întorceam obsesiv o casetă, convins că tocmai descoperisem ceva care avea să mă însoțească toată viața.