CSM Reșița a câștigat cu 1-0 meciul cu FC Bacău, prin golul rapid al lui Nicu Modan, dar succesul din teren nu poate masca imaginea tot mai tristă din Valea Domanului.
Puțini spectatori, atmosferă anostă și o ruptură tot mai vizibilă între echipă și oraș compun tabloul unui fotbal reșițean apăsat de lehamite și neîncredere. În acest context, cele 11 voturi adunate în sondajul lansat pe siteul meu înaintea meciului de sâmbătă nu mai par o simplă întâmplare, ci un semn al răcirii relației dintre Reșița și echipa ei.
Un sondaj cu 11 voturi spune mai mult decât pare
La sondajul lansat pe siteul meu au participat un număr „record” de 11 persoane. Când vezi cifra, primul impuls e să zâmbești. Al doilea e să te îngrijorezi. Pentru că ea reflectă destul de bine starea de letargie din fotbalul reșițean.
Sigur, un sondaj online nu este un recensământ al orașului și nici un instrument infailibil de măsurare a interesului public. Dar el poate fi un semn. Iar în cazul de față, semnul nu arată deloc bine. Mai ales dacă îl pun alături de ceea ce s-a văzut la meciul dintre CSM Reșița și FC Bacău.
Rossonerii au câștigat cu 1-0, prin golul lui Nicu Modan din minutul 10, însă la meci au fost foarte puțini spectatori. Cam bate vântul în Valea Domanului. Nici măcar galeria n-a fost completă. Și atunci, sincer, de ce m-aș mira că în sondajul meu au votat doar 11 oameni?
Nu cred că această absență poate fi explicată printr-un singur motiv. Ar fi prea comod. Unii pot invoca apropierea Paștelui, alții pot vorbi despre oboseală, despre vreme (deși aici îi pot contrazice), despre lipsa unei mize mari sau chiar despre efectul noilor discuții legate de înăsprirea legislației privind violența pe stadioane. Toate pot conta, într-o măsură sau alta. Dar niciuna nu explică tot.
Pentru mine, imaginea aceasta a tribunelor rarefiate poate fi citită și altfel: ca un semn de neîncredere. Poate chiar ca un protest tăcut al unor reșițeni care nu mai pot tolera mediocritatea și ceea ce au livrat în acest sezon (dar și în precedentele) cei care joacă cu emblema CSM Reșița pe piept. Nu spun că acesta este singurul adevăr. Spun doar că este o interpretare pe care realitatea din stadion o face tot mai greu de ignorat.
„Pe ploaie, dar și pe vânt…” este unul dintre versurile imnului echipei. Numai că versul acesta nu mai descrie prezentul. Adevărul e mai trist: nici pe vreme bună nu mai vine lumea la meci.
Între echipa care nu convinge și publicul care nu mai crede
Absenteismul nu este o excepție de etapă. Este una dintre constantele acestui sezon. De aceea, încă un meci cu asistență redusă îi dă din nou apă la moară primarului Ioan Popa. Poate că a exagerat puțin când a vorbit despre 150-200 de spectatori, dar a pus reflectorul pe o problemă reală: lipsa de interes a reșițenilor pentru ceea ce înseamnă astăzi fotbalul din oraș.
Aici, însă, discuția trebuie dusă până la capăt. Nu doar publicul are partea lui de vină. Nici echipa nu poate cere loialitate necondiționată în timp ce oferă un sezon cenușiu, lipsit de consistență și de entuziasm.
Îl înțeleg pe „antrenorul de avarie”, Leo Doană, atunci când evidențiază atitudinea, dăruirea și progresul echipei în ultimele meciuri, dar asta nu schimbă total impresia generală din acest sezon. Desigur, nu e vinovat de situația pe care a găsit-o la echipa mare, așa cum nu e vinovat nici de starea de lehamite din oraș atunci când vine vorba despre fotbal. Dar, odată cu (re)instalarea sa pe banca tehnică, nu putem ascunde totul sub preș.
Reșița nu s-a îndepărtat de echipă din senin. Între club și suporteri s-a produs, în timp, o ruptură de încredere. Iar când încrederea se pierde, nici tradiția, nici numele, nici discursurile nu mai sunt suficiente.
Este și un an economic dificil. Se vorbește despre restructurări, despre reduceri de bugete, iar fotbalul reșițean nu este nici el ocolit de aceste tăieri. Nu e ocolit de reduceri de buget, însă e ocolit de susținătorul lui moral: publicul. Iar asta complică tot. Pentru că o echipă care nu are nici resurse mari, nici tribune alături de ea riscă să intre într-un cerc vicios din care se iese greu.
Vremurile cu tribune arhipline în Valea Domanului, meci de meci, indiferent de adversar, par astăzi foarte departe. Atât de departe, încât până și cei care le-au trăit la intensitate au început să se îndoiască de faptul că le-ar mai putea revedea. Când juca Metalu’ acasă, era zi de sărbătoare în oraș. Astăzi, de multe ori, atmosfera e atât de stinsă, încât contrastul doare.
Dar nu cred că folosim trecutul cum trebuie dacă îl transformăm doar în refugiu sentimental. Nu ajunge să spunem că „atunci era altceva”. Important este să înțelegem de ce acum nu mai e. S-a pierdut din joc, s-a pierdut din identitate, s-a pierdut din legătura afectivă dintre echipă și oraș. Și s-a pierdut și răbdarea oamenilor.
În jurul clubului sunt destui care cântă prohodul fotbalului reșițean. Mai puțini sunt cei care propun ceva concret, coerent și credibil pentru redresare. Or, aici e miza adevărată. Nu doar să deplângem declinul, ci să vedem dacă mai există voință reală pentru reconstrucție.
Da, nu avem cea mai frumoasă echipă. Nu jucăm cel mai bun fotbal. Nu suntem Milan nici măcar în cântece. Dar încă mai există o fărâmă de istorie de care acest oraș se poate agăța. Iar întrebarea care rămâne, mai ales într-un an cu încărcătură simbolică, este una simplă și incomodă: vrem să lăsăm această legătură să se stingă aproape de tot chiar în anul Centenarului? Cred că nimeni nu și-ar dori un stadion la fel de gol și pe 16 mai. Altfel, eforturile uriașe din aceste zile ale adevăraților suporteri ar fi în zadar.
Victoria cu FC Bacău rămâne în statistică, iar golul lui Modan rămâne în cronica meciului. Dar imaginea care îmi rămâne mie este alta: un stadion prea gol pentru câtă istorie poartă. Până când nu va fi refăcută relația dintre echipă, oraș și suporteri, fiecare victorie va fi primită mai degrabă cu resemnare decât cu speranța unui nou început.
Sursa foto: captură FRF TV
https://mariancaravan.ro/radiografia-trista-a-fotbalului-resitean/
Niciun mesaj momentan