În anul Centenarului CSM Reșița, simt că astfel de pagini de istorie merită scoase din nou la lumină. Se împlinesc 33 de ani de la victoria magnifică reușită de rossoneri în fața Stelei București, 2-0, pe 7 aprilie 1993, într-un meci care pentru mine rămâne una dintre cele mai vii, mai sonore și mai frumoase amintiri ale fotbalului reșițean.
În ploaie, în înghesuială, cu inima strânsă. Și cu un oraș întreg care voia revanșa
Am fost unul dintre spectatorii privilegiați care au trăit din tribune acea după-amiază de 7 aprilie 1993, când CSM Reșița primea vizita Stelei București, în etapa a 23-a a Diviziei Naționale, sezonul 1992-1993. Nu era orice adversar. Era Steaua lui Anghel Iordănescu (viitorul selecționer al României, care-i ducea pe „tricolori” la Mondialul american), o echipă plină de nume grele: Ilie Dumitrescu, Basarab Panduru, Jean Vlădoiu, Ilie Stan, Constantin Gâlcă, Joe Panait, Iulian Filipescu sau regretatul Didi Prodan.
Pentru noi, însă, meciul acela avea și gustul apăsat al revanșei. În tur, Reșița fusese zdrobită cu 9-0 în Ghencea. O umilință care nu se uită. O rană pe care numai un meci mare o putea obloji. Iar în Valea Domanului se simțea limpede că oamenii veniseră nu doar să vadă un meci, ci și să fie martorii unei reacții de orgoliu.
Stadionul s-a umplut cu aproape două ore înainte de primul fluier al lui Ion Crăciunescu. Cerul era greu, apăsător, dar ploaia care s-a prăvălit în primele minute n-a speriat pe nimeni. Dimpotrivă. Parcă ne-a apropiat și mai mult. Umbrelele s-au deschis din reflex, dar nimeni nu era cu adevărat apărat. Eram uzi până la piele, înghesuiți pe gradene, cu ochii spre teren și cu sentimentul că trăim ceva special. Pe dealurile din jurul arenei erau alți oameni, veniți și ei să prindă o fărâmă din meciul care nu avea să fie televizat. A rămas una dintre imaginile mele cele mai dragi din fotbal: un stadion plin, ploaie torențială, încrâncenare pe teren, respirație tăiată și o comunitate întreagă strânsă în jurul aceleiași speranțe.
După ce ploaia s-a oprit, a venit și primul fior adevărat. Mingea a ajuns în poarta noastră, la o lovitură liberă executată direct pe poartă de Ilie Stan, iar pentru o clipă liniștea s-a așternut peste stadion. Parcă îl văd și acum pe regretatul Vali Boșca aplecându-și capul și lăsând mingea să intre în poartă. Inima ni s-a oprit. Dar Ion Crăciunescu arătase indirectă. Golul nu era validat. Ne-am liniștit imediat, iar faza aceea mi-a rămas și azi în minte ca dovada că portarul nostru era conectat total la meci, atent până la cel mai mic detaliu.
Și apoi, dintr-odată, a început povestea.
În minutul 27, Potocianu a pasat inspirat înainte, exact cât să destabilizeze apărarea stelistă. Cristian Pușcaș a plecat pe culoar, l-a luat în viteză pe Joe Panait, a preluat și a continuat solitar și cu hotărâre spre poarta lui Gherasim. A șutat de la vreo 12 metri și a deschis scorul. Explozia din tribune a fost uriașă. Nu doar bucurie, ci și eliberare.
Peste ani, Pușcaș vorbește despre acel moment cu luciditatea fotbalistului care a înțeles perfect ce înseamnă demnitatea sportivă: „Ne doream să-i învingem, pentru că ne-au umilit în Ghencea și atunci era normal să reacționăm, pentru că știam că valoarea noastră este alta.” Nu a fost doar o surpriză, nici doar o răzbunare dulce. A fost răspunsul unei echipe care refuza să fie definită de acel 0-9.
Tot Pușcaș își amintește firesc și esența fazei: „Am prins un 1 contra 1 cu Joe Panait, mingea a venit prin spatele lui Joe, eu l-am depășit în viteză, am preluat și nu m-am mai uitat înapoi. Am scăpat singur cu Gherasim.” Aici avem, de fapt, toată frumusețea golului: claritate, curaj și execuție. Nimic complicat, nimic împodobit inutil, doar instinct, viteză și convingerea că momentul acela nu trebuie irosit.
Cristi Pușcaș mi-a mărturisit și felul în care privea fiecare meci: „Fiind jucător profesionist, trebuie să-mi apăr blazonul. Indiferent ce se întâmplă pe teren, trebuie să termin meciul cu capul sus.” În fond, exact asta a făcut atunci CSM Reșița: și-a apărat blazonul. Chiar dacă sezonul avea să se încheie cu retrogradarea, acea victorie a salvat ceva esențial din imaginea unei echipe curajoase, care n-a acceptat să fie redusă la condiția de victimă.
Iar Pușcaș spune și ceva ce mie mi se pare la fel de important precum golul însuși: „Aveam o atmosferă frumoasă în echipă, eram ca o familie.” Se vedea asta. Din tribună, poate nu puteam pune totul în cuvinte, dar se simțea. Echipa aceea avea coeziune, avea suflet, iar meritul lui Feri Varga, invocat cu atâta căldură de fostul jucător, spune multe despre felul în care se construiesc, uneori, miracolele mici și mari din fotbal: „El ne-a insuflat această atitudine. El a fost cel care ne-a făcut să ne simțim respectați și să ne simțim fotbaliști. Era un om care vorbea cu atâta căldură și atâta bunătate, cu atâta dragoste pentru noi, parcă eram copiii lui”.
Cristi Alexandru, sărbătoare pe gard. Apoi, în genunchi în fața lui Ion Crăciunescu
Steaua a împins jocul, Reșița a rezistat. Au fost și momente-limită, și emoții, și senzația că orice clipă poate întoarce meciul. Dar în minutul 63 a venit faza care a pecetluit soarta meciului și a definit legenda. Cristian Alexandru a preluat mingea în afara careului, pe piept, și a șutat din întoarcere, cu stângul, direct în vinclu, la dreapta lui Gherasim. A fost unul dintre acele goluri pe care nu le vezi, ci le simți. O execuție splendidă, o bijuterie tehnică, un gol care a ridicat stadionul în aer.
Alexandru descrie perfect acel moment: „Am preluat mingea pe piept, în afara careului de 16 metri și am șutat cu stângul, din întoarcere, la vinclu, în dreapta lui Gherasim. Așa de perfect mi-a venit mingea, că în momentul în care am lovit-o am simțit că va fi gol.” Sunt mărturisiri rare, acelea în care un fotbalist îți spune că a știut din clipa contactului că mingea intră. Și tocmai de aceea declarația are farmecul ei aparte: nu e laudă, e memoria exactă a unei secunde perfecte.
La fel de vie a rămas și amintirea sărbătoririi golului. Îmi aduc aminte și acum cursa lui nebună spre gardul din fața Tribunei 1, direct de la poarta dinspre tabela de marcaj. A fost un sprint al bucuriei pure, al descătușării. Iar Alexandru o confirmă: „Îți spun sincer, n-am văzut nimic în fața ochilor. La un moment dat, la mijlocul terenului, era Gigi Rouă, stătea cu mâinile deschise, să sar la el în brațe. L-am ocolit, am trecut și de banca noastră de rezerve, m-am dus glonț spre Tribuna 1 și am urcat pe gard. A fost un sentiment extraordinar. Erau câțiva tineri, au venit la mine acolo la gard, să mă felicite și să mă îmbrățișeze. Cursa aia a mea, din teren până pe gardul din fața tribunei 1, a fost ca o descătușare. Mai ales după acel 0-9 din tur”. Da, exact asta a fost: descătușare. Nu doar a lui, ci a tuturor. A jucătorilor, a tribunelor, a unui oraș care aștepta o izbăvire sportivă.
Scena de după rămâne antologică. Când a coborât de pe gard, îl aștepta Ion Crăciunescu cu cartonașul galben pregătit. Alexandru, într-un gest care spune totul despre candoarea acelui fotbal, și despre sinceritatea acelui moment, povestește: „Și m-am pus în genunchi în fața lui, eram între linia de aut și bordura de la pista de zgură, și l-am rugat frumos: «Nea Nelu, nu-mi da galben, te rog». Mi-a zis: «Cristi, n-am cum».”
E o imagine care mă face să zâmbesc și azi. Exuberanța aceea a meritat fiecare secundă și, da, a meritat și cartonașul galben. Unele bucurii sunt prea mari ca să mai ții cont și de regulament.
M-a impresionat felul în care, după 33 de ani, Cristian Alexandru vorbește despre suporteri: „A fost o dăruire fantastică din partea noastră, într-un meci în care s-a implicat și publicul. N-am trăit multe meciuri cu mulți spectatori, dar la meciul ăla a fost ceva fantastic. Niciodată nu am simțit în viața mea vuietul acela RE-ȘI-ȚA! RE-ȘI-ȚA! Incredibil. Sunt momente pe care nu le trăiești tot timpul. Crezi că ne-am mai gândit noi că la Steaua joacă Ilie Dumitrescu, Panduru, Gherasim, Vlădoiu, Gâlcă?” Când aud aceste cuvinte, mă întorc instantaneu la tribunele ude, în acea după-amiază de aprilie. Pentru că da, a fost un vuiet special, diferit de orice altceva. Nu doar puternic, ci viu. Îl simțeai în piept.
Și Pușcaș își amintește de atmosfera de atunci: „Cred că erau 12-13 mii de oameni la acel meci, erau tribunele pline, dar și dealurile din preajma stadionului. Îmi aduc aminte ce vacarm era, ce atmosferă senzațională.” Iar când el spune că o asemenea atmosferă îi lipsește astăzi, e imposibil să nu simți un nod în gât. Pentru că vorbim despre o epocă în care fotbalul avea altă densitate umană, altă apropiere, altă vibrație.
Steaua era neînvinsă până atunci, iar înfrângerea de la Reșița a costat-o, fie și pentru o etapă, primul loc, unde a urcat marea rivală Dinamo. În acea zi, „RE-ȘI-ȚA! RE-ȘI-ȚA!” s-a auzit nu doar în Valea Domanului, ci și în Ștefan cel Mare.
Meciul nu a fost televizat, dar cei care l-am văzut pe viu și cei care l-au ascultat la radio, în transmisiunea lui Doru Dinu Glăvan, am știut că trăim un moment care nu se va șterge din memorie. Steaua avea să câștige la finalul acelui sezon primul titlu după 1989, iar Reșița închidea clasamentul și avea să retrogradeze. Așa e uneori fotbalul.
Sezonul 1992-1993 a reprezentat pentru CSM Reșița o prezență meteorică pe prima scenă, dar nicidecum lipsită de strălucire. A fost un sezon frumos, de „încălzire” pentru ce avea să urmeze la finele anilor ’90, un sezon din care au rămas acel fantastic 2-0 contra Stelei, mândria că Cristian Alexandru a înscris primul gol al campionatului 1992-1993, în meciul cu Inter Sibiu, scor 3-2, și imaginea unui public mereu flămând de fotbal.
CSM Reșița (7 aprilie 1993): Boșca – R. Sandu, Lupu, Potocianu, Panescu – Stroia, Ianu, Pușcaș, Alexandru (90 Mărgineanțu) – Szijj, Petrescu (88 Marcă). Antrenor: Silviu Stănescu.
Vă las aici două mărturii audio ale autorilor celor două goluri. Cristi Pușcaș vorbește despre dorința de revanșă, despre atmosfera de pe stadion și despre modul cum se pregătea mental pentru fiecare meci
Cristi Alexandru vorbește și el despre minunații suporteri reșițeni
Intră în cont și activează accesul premium pentru a continua să citești
Ce fac în prezent artizanii victoriei cu Steaua de pe 7 aprilie 1993
Cristian Pușcaș a revenit în primăvara acestui an în Valea Domanului, fiind preparator fizic în staff-ul lui Leo Doană
Cristian Alexandru este om de afaceri, în Germania
„Mai fac sport și acum, mă antrenez cu echipa de old boys al micului dar primitorului club pe plan local DJK Gummersbach. În plan profesional, m-am dedicat afacerilor și aici nu pot să nu scot în evidență aprecierea mea D-lor Christoph Voß, Cengiz Polat prin firma Steuerberater Voß u. Polat mbB”, ne spune Cristian Alexandru, cel care în 1994 a câștigat Cupa României cu Gloria Bistrița.
Petre Panescu – primarul comunei Ocna de Fier, județul Caraș-Severin
Dan Potocianu – observator LPF la meciurile de SuperLiga
Roco Sandu – lucrează la Centrul de copii și juniori din Valea Domanului
Iosif Szijj – după retragerea din fotbal s-a stabilit în Portugalia
Stroia – stabilit în Italia
Ion Petrescu – stabilit la Chiajna
Ianu – a stat departe de fenomenul fotbalistic după retragerea din activitate
Al. Marcă – profesor de sport, stabilit în Finlanda
Gh. Mărgineanțu – retras la Bocșa
Din păcate, Vali Boșca și Gheorghe Lupu au plecat dintre noi mult prea devreme.
Dacă acum, în anul Centenarului, mă uit înapoi la acel 2-0 din 7 aprilie 1993, nu-l văd doar ca pe un rezultat mare. În acea zi, Valea Domanului a fost mai mult decât un stadion. A fost inimă, orgoliu, ploaie, curaj și izbăvire. A fost una dintre acele după-amieze în care fotbalul reușește să spună, simplu și definitiv, cine ești.
https://mariancaravan.ro/amintiri-de-suflet-din-valea-domanului-7-aprilie-1993-ziua-in-care-csm-resita-a-rapus-steaua/
Niciun mesaj momentan