Prima femeie antrenor din România cu licență UEFA Pro, Irina Giurgiu vorbește deschis despre drumul ei în fotbalul feminin, despre prejudecățile întâlnite într-un mediu dominat de bărbați, despre anii construiți la ACS Dream Team, colaborarea cu Lucian Sănmărtean și noul proiect pe care îl dezvoltă la ACS Atletic Giulești. Într-un dialog despre ambiție, educație și leadership, Irina Giurgiu conturează și o idee clară despre ce ar trebui să devină sportul pentru copii în România.
Când privești înapoi, care a fost momentul în care ai simțit că nu mai e vorba doar despre a juca fotbal, ci despre o misiune de a construi ceva pentru fotbalul feminin din România?
În anul 2016, când m-am mutat în București, am avut un an în care am lucrat la birou, în paralel cu acțiunile de la loturile naționale. Simțeam că îmi lipsește ceva și că, fiind un antrenor tânăr, trebuia să fiu pe teren, să exersez continuu. Atunci mi-a venit ideea de a-mi face un club de fotbal în București, doar pentru fete. Mi-am dat seama că trebuie să ofer mai mult din ceea ce știu și să dau șansa fetelor să joace fotbal într-un mediu organizat, de la o vârstă mică. Mă gândeam că eu nu am avut această șansă, pentru că nu știam că există echipe de fotbal feminin până la vârsta de 18 ani, când am renunțat la handbal pentru fotbal.
Ai trecut de la statutul de jucătoare la cel de antrenoare și apoi de inițiator de proiecte. Care a fost cea mai grea tranziție?
Cea mai grea tranziție a fost de la statutul de jucătoare la cel de antrenoare. La început, la Baia Mare, eram antrenor-jucător. Când simțeam că jocul nu merge, intram pe teren. Aveam tot timpul echipamentul în geantă, pregătită să intru. Îmi aduc aminte că, din dorința de a motiva echipa, intram chiar și neîncălzită sau pe posturi pe care nu mai jucasem. Când ești tânăr, mai faci și greșeli din dorința de a face mult. Am avut însă șansa să-i am alături pe conducătorii clubului Independența Baia Mare, pe Marcel Popa, președinte executiv, și pe Ianoș Florin, președinte, care m-au încurajat și m-au lăsat să greșesc.
Ce ai păstrat din experiența ta de jucătoare în felul în care antrenezi și conduci astăzi?
Cred că ambiția. Sunt o persoană foarte ambițioasă și muncesc mult. Ca jucătoare, nu am fost foarte talentată, dar nu lipseam de la niciun antrenament: ploaie, frig, fără vestiare — ne schimbam afară și ne antrenam pe pista de atletism, pentru că nu aveam teren de fotbal. De multe ori vedeam terenul doar la meci.
Ești prima femeie din România care a obținut licența UEFA Pro. Ce a însemnat cu adevărat această reușită, dincolo de titlu și vizibilitate?
Am luat treptat fiecare etapă și, așa cum am spus, sunt foarte ambițioasă. Dacă îmi propun ceva, muncesc până îmi îndeplinesc obiectivele. A fost un vis împlinit și un parcurs greu, într-o „lume” a bărbaților, unde prea puțini dau șanse unei femei. Munca și perseverența m-au adus acolo. Am avut și norocul să am familia aproape în momentele dificile. Dincolo de titlu și vizibilitate, îmi doresc ca și alte femei să fie curajoase, să muncească și să nu renunțe atunci când le este greu — ci, dacă e nevoie, doar să ia o pauză.
În mai multe interviuri ai vorbit despre prejudecăți și misoginism în fotbal. Care a fost episodul care te-a călit cel mai mult?
Nu este un subiect despre care îmi place să vorbesc, pentru că nu îmi amintesc cu drag și nu vreau să mă victimizez. Mă consider o femeie puternică, cu o inteligență emoțională dezvoltată. Totuși, dau un exemplu: la cursurile pentru Licența A, un coleg făcea constant glume pe seama mea — mă întreba, în fața a 20 de bărbați, dacă am fost la pedichiură sau manichiură, râdea când prezentam exerciții sau mă trimitea „să prezint moda”. Era un fost jucător, acum cu școală de fotbal. Coincidență sau nu, la admiterea pentru Licența Pro nu a promovat.
Ce trebuie să se schimbe concret în fotbalul românesc pentru ca apariția unei femei-antrenor la nivel înalt să nu mai fie tratată ca o excepție?
Mentalitatea oamenilor. De aici trebuie să plecăm.
Ai lucrat în zona echipelor naționale și în dezvoltarea fotbalului feminin. Care sunt, din interior, cele mai mari trei probleme care încetinesc progresul?
Pentru a avea echipe naționale bune, trebuie să avem cluburi dezvoltate. Problemele mari sunt: infrastructura, persoanele necalificate și partea financiară.
Unde ai văzut cea mai mare diferență între munca de la club și munca la loturile naționale?
La club ai jucătoarele o săptămână pentru a pregăti un meci. La echipele naționale de junioare ai aproximativ 10 zile pentru a pregăti trei meciuri, în cadrul turneelor de calificare.
Dacă ai avea libertatea să schimbi imediat un singur lucru în ecosistemul fotbalului feminin românesc, care ar fi acela?
Condiții de pregătire egale între echipele feminine și cele masculine.
Cât de importantă este selecția timpurie și cum pot fi păstrate mai multe fete în fenomen după 12–14 ani?
Este o perioadă foarte dificilă, la fel ca intervalul 18–20 de ani. Sunt două momente în care multe fete renunță: trecerea la liceu și, mai târziu, la facultate sau muncă.
De la Dream Team la lupta pentru respect în fotbal
Ce a însemnat ACS Dream Team pentru tine?
Un vis. Un mediu în care să formez jucătoare și să cresc ca antrenor.
Care a fost cea mai importantă lecție învățată acolo?
Că prin muncă și organizare te poți bate de la egal la egal cu echipele de tradiție. De exemplu, la junioare U15 am devenit de două ori vicecampioane ale României.
Cum ai îmbinat performanța cu educația și componenta socială?
Mi-a plăcut să dezvoltăm, pe lângă fotbal, și proiecte de dezvoltare personală. Foarte puțini copii ajung la performanță, iar noi ne-am dorit să rămână cu mult mai mult decât jocul de fotbal.
Ce ai descoperit despre puterea reală a fotbalului în proiectele sociale?
Fotbalul unește, indiferent de mediul social. Pe teren, toată lumea este egală.
Ce te motivează mai mult astăzi: performanța sportivă sau schimbarea de mentalitate pe care o poate produce fotbalul?
Îmi place să lucrez într-un mediu în care există performanță și recunosc că mă simt bine în acest context. Totuși, în momentul acesta îmi doresc să-mi dedic timpul dezvoltării și ideii că fotbalul este mai mult decât un sport.
Când lucrezi cu fete aflate la început de drum, ce încerci să formezi mai întâi: jucătoarea sau omul?
Când lucrezi cu copii, trebuie să le oferi suport, iar echilibrul este cheia. Sunt tipul de antrenor care este aproape de jucătoare, chiar dacă din exterior pot părea serioasă sau exigentă. Sportul trebuie tratat cu seriozitate, dar, în același timp, există și momente în care râdem, ne jucăm și facem totul cu plăcere. De aceea, un antrenor trebuie să cunoască grupul, să știe când să destindă atmosfera și când să fie serios. Aici se face diferența.
Cum a început colaborarea cu Lucian Sănmărtean și școala lui de fotbal și ce ați descoperit că aveți în comun ca filozofie de lucru?
Ne cunoaștem din anul 2017, când am jucat un meci amical cu Dream Team împotriva Școlii de Fotbal „Lucian Sănmărtean”. De atunci, ne-au ajutat de multe ori, oferindu-ne terenul gratuit pentru antrenamente, ceea ce a contat foarte mult pentru noi. După ce am plecat de la FRF, mi-au propus să colaborăm și am acceptat cu drag. Pot spune că avem aceeași filozofie și, pe lângă asta, sunt oameni cu care este ușor să lucrezi — oameni buni, care văd dincolo de fotbal.
Ce ai învățat din contactul cu un nume de referință din fotbalul românesc, Lucian Sănmărtean?
Am fost surprinsă să văd cât de deschis este la idei noi și cât de dornic este să învețe. Îmi aduc aminte cum m-a prezentat staffului din școala de fotbal și atunci mi-am dat seama că vom lucra bine împreună.
În ce fel poate ajuta o astfel de colaborare dezvoltarea fotbalului pentru copii și, eventual, a fotbalului feminin?
Am declarat de multe ori că nu voi antrena băieți sau lucra la cluburi de băieți, nu pentru că nu mi-am dorit, ci pentru că nu am crezut că voi avea șansa. După experiența din Spania, unde am antrenat băieți U18, mi-am schimbat ideile și, cu siguranță, voi investi timp în proiecte în care cred, indiferent că sunt pentru fete sau băieți. Cred că am ajuns la vârsta la care am mai multă claritate și pot spune că nu trebuie să spui niciodată „niciodată”, pentru că nu știi ce îți oferă viitorul.
Există un proiect sau o idee comună de care ești cel mai mândră în această asociere?
Am creat, împreună cu stafful școlii, strategia școlii, planificarea pe grupe de vârstă și multe alte conferințe și activități pentru părinți și copii. Facem foarte multe lucruri împreună și sunt mândră că fac parte din această echipă.
Un nou început la Atletic Giulești
În prezent, ești președinte al A.C.S. Atletic Giulești, din Maramureș. Ce reprezintă acest nou proiect și de ce ai simțit nevoia să îl pornești acum?
Împreună cu membrii asociației dorim să oferim condiții copiilor din comuna Giulești pentru a practica sport. Pe lângă aceasta, ne vom ocupa nu doar de dezvoltarea lor sportivă, ci și de cea personală. La clubul nostru vor fi primiți toți copiii care își doresc să practice sport, fără bariere.
Cum se diferențiază Atletic Giulești de tot ce ai făcut înainte?
La Atletic Giulești vom avea mai multe ramuri sportive și vom începe cu handbal, fotbal și jocuri de mișcare. În viitor, ne vom adapta cerințelor și aptitudinilor copiilor.
Când spui că vrei să aduci mișcarea în viața copiilor, care este, mai exact, modelul de club pe care îl construiești?
Un club incluziv, cu oportunități egale, în care copiii cu potențial sunt pregătiți să facă performanță.
Ce loc va avea fotbalul feminin în arhitectura acestui club?
Toate sporturile vor fi tratate în egală măsură și vom încerca să avem un echilibru în tot ceea ce facem.
Care este obiectivul realist pentru Atletic Giulești în următorii doi-trei ani?
Să găsim fiecărui copil locul și sportul potrivit în care să se dezvolte și să crească.
Ce înseamnă pentru tine să fii nu doar antrenor, ci și președinte de club? Unde simți cea mai mare presiune?
În ultimii doi ani am preluat mai multe funcții în proiecte în care am fost manager și pot spune că mi-a făcut plăcere. Mă consider o persoană organizată. În acest proiect îmi voi lua energia din munca pe teren, alături de copii, și voi încerca să fac lucruri minunate pentru ei, astfel încât, mai târziu, când voi vedea un copil că reușește, să fiu recunoscătoare pentru munca depusă.
Cum definești tu un antrenor bun în 2026: prin rezultate, prin relația cu sportivii sau prin capacitatea de a construi pe termen lung?
Ca antrenor, am mers tot timpul pe relația cu sportivii și pe capacitatea de a construi pe termen lung. Cu siguranță, rezultatele vor veni în urma unui proces.
Mircea Lucescu și lecția antrenorului care nu trăia în trecut
L-ai întâlnit de mai multe ori pe Mircea Lucescu. Ce te-a impresionat cel mai mult la el, ca om și ca antrenor, și ce ai păstrat pentru tine din aceste întâlniri?
L-am întâlnit de mai multe ori pe Mircea Lucescu, fie la cursuri de antrenori, fie la evenimente sportive, iar de fiecare dată plecam cu informații noi și cu o apreciere tot mai mare față de dânsul și de tot ceea ce a realizat în fotbal.
Îmi plăcea felul în care vorbea despre experiențele sale și îmi amintesc că spunea adesea că nu se uită înapoi la trecut, ci privește mereu spre viitor. Existau filmulețe cu el din momentele în care câștiga campionate, iar el spunea că le vede pentru prima dată, lucru care mi s-a părut cu adevărat uimitor. Era mereu preocupat de ceea ce urmează, de ce mai are de construit, și repeta că nu trăiește din trecut, pentru că încă mai are multe de făcut. Recunosc că am plâns când am văzut că nu mai este, dar am rămas cu amintirea lui și cu lecțiile valoroase pe care le transmitea.
Care este regula la care nu renunți niciodată în lucrul cu copiii și adolescentele?
Respectul și disciplina. Acestea sunt două reguli esențiale fără de care consider că nu poți reuși ca sportiv. Abia apoi vine partea de pregătire sportivă.
Ce greșeli vezi cel mai des la cei care pornesc proiecte sportive pentru copii?
Se axează pe rezultate, nu pe creșterea și dezvoltarea copiilor.
Ce înseamnă succesul pentru tine astăzi, comparativ cu acum cinci ani?
Succesul, astăzi, înseamnă să pot să-mi aleg proiectele din care fac parte, fără să fiu constrânsă. Acum câțiva ani, succesul însemna să câștig meciuri.
Între timp, ai devenit și mamă. Cum ți-a schimbat acest aspect felul în care privești performanța, presiunea și relația cu jucătoarele sau copiii pe care îi antrenezi?
Din momentul în care am devenit mamă, performanța și succesul au trecut pe locul doi. Înainte să fiu mamă, eram antrenoare la trei loturi naționale, lucram la birou la FRF și mă ocupam și de clubul Dream Team. După aceea, cel mai mare succes a devenit bucuria de a sta cu fetița mea. În relația cu copiii, am aceeași dorință: ca, atunci când vin la antrenamente, fiecare copil să se simtă apreciat și să plece acasă cu dorința de a reveni.
Dacă ai putea transmite un mesaj unei fete de 10-12 ani care iubește fotbalul, dar simte că mediul din jur nu o încurajează, care ar fi acela?
Fă tot ce faci pentru tine și, atunci când ești pe teren, nu asculta ce se vorbește în exterior — este doar zgomot. Dacă familia nu te susține, cheamă-i la un meci sau la un antrenament și arată-le cât de fericită ești pe teren. Cu siguranță vor vedea lucrurile altfel. Am avut în echipă o fată care nu era deloc susținută de părinți. Am ajuns cu echipa la turneul final, unde au venit toți părinții, inclusiv ai ei. Am ajuns la loviturile de departajare, iar ea era portar. A apărat două lovituri și ne-am calificat. Atunci, toți părinții au început să-i strige numele, iar ai ei, văzând asta, au început să plângă. Din acel moment, nu i-au mai interzis să meargă la fotbal.
Cum ai vrea să fie descrisă contribuția ta în fotbalul românesc peste zece ani?
Că am văzut mai departe de fotbal.
Care este visul pe care încă nu l-ai spus cu voce tare despre fotbalul feminin din România?
Ca echipa națională de senioare să se califice la un Campionat Mondial.
https://mariancaravan.ro/interviurile-mc-irina-giurgiu-succesul-astazi-inseamna-sa-pot-sa-mi-aleg-proiectele-fara-sa-fiu-constransa/
Niciun mesaj momentan