În meseria asta, vine un moment în care îți dai seama că nu textele „cuminți” rămân în memoria cititorilor, ci acelea care pun „punctul pe i”. Nu mi-am făcut un scop din a deranja, dar nici nu consider că jurnalistul trebuie să umble cu mănuși, atent să nu strice aranjamentele altora.
Nu caut aplauze, caut răspunsuri
Am observat, în ultima vreme, că întrebările mele au început să capete greutate înainte chiar de a primi răspunsuri. Și asta nu pentru că ar fi neapărat spectaculoase, ci pentru că ating zone în care unii ar prefera să nu se mai intre. Și aici începe iritarea celor pe care îi „deranjez”: nu de la felul în care formulez întrebările sau textele, ci de la faptul că insist.
Nu cred în jurnalismul care se mulțumește să consemneze frumos ceea ce i se servește. Nu cred în textele scrise cu grijă excesivă pentru confortul celor vizați și nici în acea prudență care, sub pretextul echilibrului, ajunge să semene suspect de mult cu fuga de subiect. Echilibrul nu înseamnă să lași adevărul la jumătate de drum, ca să nu superi pe nimeni. Înseamnă să cauți până când lucrurile se leagă, chiar dacă, pe parcurs, se tulbură liniștea și se strică relații.
Poate că, fără să urmăresc asta, am ajuns un spin în coasta multora. Este o formulare apăsată, dar nu neapărat nedreaptă. Un jurnalist care întreabă, revine, compară, nu se lasă îmbrobodit de răspunsuri lustruite și nu confundă explicația cu justificarea devine, inevitabil, incomod. Nu fiindcă ar avea vreo plăcere să înoate împotriva curentului, ci fiindcă meseria însăși îl obligă să nu ia de bun tot ce i se servește.
Mai bine incomod decât decorativ
Există, desigur, o variantă mai simplă a acestei profesii: aceea în care scrii fără să superi pe nimeni, întrebi fără să deranjezi, notezi fără să verifici prea mult și învelești totul într-un ton suficient de moale încât nimeni să nu tresară. Este presa care nu supără, dar nici nu ajută. Este presa care trece pe lângă realitate cu delicatețe, ca și cum rostul ei ar fi să nu lase urme.
Eu nu pot scrie așa. Nu din încăpățânarea de a-mi construi o imagine de justițiar, ci pentru că am învățat că adevărul nu iese la iveală cu ușurință. Adevărul trebuie căutat, verificat, întors pe toate fețele, desprins de ambalajele convenabile și, uneori, scos din locul în care a fost ascuns sub formule respectabile.
Da, voi continua să deranjez, dacă prin asta se înțelege că voi continua să întreb. Voi continua să scriu critic, să nu confund tăcerea cu decența, să nu iau liniștea drept dovadă că lucrurile sunt în regulă și să nu mă opresc doar pentru că un text produce disconfort.
Disconfortul nu este întotdeauna o vină a jurnalistului, uneori este prima reacție a celor care descoperă că nu mai controlează singuri povestea.
Nu am iluzia că un editorial schimbă lumea peste noapte și nici nu cred că fiecare frază trebuie scrisă ca o lovitură de ciocan. Dar cred că presa își pierde sensul atunci când devine atentă mai ales la cine se supără, nu la ce rămâne nelămurit. Iar dacă prețul pentru a-mi face meseria este să fiu considerat incomod, dificil sau un spin în coasta celor care ar prefera întrebări rare și texte mai blânde, atunci îl plătesc fără victimizare.
Până la urmă, nu scriu ca să fiu agreat. Scriu ca să înțeleg și să-i ajut și pe alții să înțeleagă. Iar câtă vreme adevărul nu vine singur, frumos împachetat și însoțit de toate explicațiile necesare, voi continua să-l caut acolo unde se ascunde cel mai des: în spatele tăcerilor, al eschivelor și al certitudinilor rostite prea apăsat.
https://mariancaravan.ro/daca-deranjez-inseamna-ca-nu-scriu-degeaba/
Niciun mesaj momentan