În sportul juvenil, mai ales în sporturile de echipă, medalia câștigată la o vârstă fragedă poate fi o bucurie de moment. Dar atunci când ea devine scopul suprem, iar copilul ajunge doar un instrument în goana adulților după validare, sportul își pierde sensul. Un antrenor de copii și juniori nu ar trebui judecat după vitrina cu trofee, ci după oamenii și sportivii pe care îi formează.
Când medalia ajunge să cântărească mai mult decât copilul
Am avut de curând un dialog cu un coleg pe tema medaliilor obținute la sporturile de echipă la vârste fragede. Discuția avea ca țintă handbalul, dar putea fi foarte bine despre fotbal, baschet, volei sau orice alt sport în care copiii sunt puși devreme să alerge nu doar după minge, ci și după așteptările adulților.
La un moment dat, interlocutorul meu mi-a spus ceva care mi-a rămas în minte: nu contează la ce categorie de vârstă este, a obține o medalie este pentru mândria antrenorului.
Mi s-a părut una dintre cele mai triste definiții ale unei realități pe care o vedem de ani buni în România. O realitate care, din păcate, nu mai este o excepție. La copii și juniori, în special în sporturile de echipă, există o goană tot mai apăsată după rezultate imediate, după clasamente, medalii, cupe, diplome și fotografii de final de turneu. Toate sunt prezentate ca dovezi ale valorii. Dar ale cui valori?
Ale copiilor? Ale echipei? Ale clubului? Sau, de cele mai multe ori, ale antrenorului care simte nevoia să-și justifice munca printr-un trofeu pus pe masă?
Opinia mea poate deranja: medaliile obținute la vârste fragede, să spunem la juniori 4, nu au aproape nicio valoare în sine. Nu pentru că bucuria copiilor nu ar conta. Contează enorm. Nu pentru că munca lor ar trebui minimalizată. Dimpotrivă. Ci pentru că la acea vârstă sportivii sunt încă în formare, încă își caută drumul, încă se pot răzgândi de zece ori, încă pot renunța oricând la sportul pe care îl practică.
Un copil de 10, 11 sau 12 ani nu este un produs finit. Nu este o certitudine. Nu este „campionul de mâine” doar pentru că azi a primit o medalie. Și nu este „slab” doar pentru că echipa lui nu a urcat pe podium.
Aici cred că se rupe filmul în prea multe locuri. Am ajuns să confundăm competiția cu presiunea, ambiția cu obsesia și formarea cu exploatarea rezultatului imediat. Iar când un antrenor de copii ajunge să vadă în fiecare turneu o probă de orgoliu personal, copilul încetează să mai fie centrul procesului. Devine mijlocul prin care adultul își hrănește imaginea.
Și nu doar antrenorii poartă această vină. Părinții au și ei partea lor. Uneori împing de pe margine mai tare decât antrenorul. Cer minute, cer goluri, cer titularizare, cer trofee. Își compară copilul cu alții, se supără pe arbitri, pe colegi, pe adversari, pe selecții, pe sistem. Uită că sportul ar trebui să-i ofere copilului disciplină, sănătate, prietenii, caracter, curaj, educație pentru efort și pentru eșec. Nu doar o medalie de agățat deasupra biroului.
În această cursă, copilul ajunge să joace pentru a nu dezamăgi. Nu pentru că iubește jocul. Nu pentru că se bucură de antrenament. Nu pentru că învață. Joacă pentru privirea antrenorului, pentru vocea părintelui, pentru fotografia de la final. Iar aceasta este una dintre cele mai sigure căi de a-l îndepărta de sport.
Valoarea unui antrenor nu stă în trofeele de la copii
Eu cred că rolul unui antrenor la vârsta junioratului este mult mai profund decât acela de a câștiga un turneu. Un antrenor de copii nu este doar omul care stabilește formula de start sau cel care face schimbările. Este unul dintre adulții care pot marca decisiv viața unui sportiv aflat la început de drum.
Un antrenor bun știe să construiască, nu doar să câștige. Știe să aibă răbdare. Știe că un copil se dezvoltă diferit de altul. Știe că un sportiv mai firav azi poate deveni mai puternic mâine. Știe că un copil timid poate avea nevoie de încredere, nu de umilință. Știe că greșeala face parte din învățare. Știe că banca de rezerve nu trebuie să fie o pedeapsă, iar terenul nu trebuie să fie o scenă pe care joacă mereu doar cei maturizați mai devreme.
Din păcate, în multe locuri, la vârste mici se joacă pentru rezultat ca la seniori. Sunt folosiți aceiași copii, cei mai dezvoltați fizic, cei mai puternici, cei care pot aduce victoria acum. Ceilalți așteaptă. Privesc. Se descurajează. Uneori pleacă. Și poate printre ei se află exact sportivul care, cu răbdare și încredere, ar fi putut ajunge mai departe decât vedeta de la 12 ani.
De aceea nu pot fi de acord cu ideea că, dacă un sportiv nu are rezultate la copii și juniori, nu este bun. Este o judecată superficială și periculoasă. La fel cum nu pot fi de acord nici cu ideea că, dacă o echipă de copii nu câștigă trofee, antrenorul nu este bun. Poate că acel antrenor lucrează corect. Poate că dă credit tuturor. Poate că dezvoltă sportivi, nu doar vânează scoruri. Poate că preferă să piardă azi un meci pentru a câștiga mâine un jucător. Iar aceasta, în sportul juvenil, mi se pare o formă mai înaltă de performanță.
Valoarea reală a unui antrenor de copii și juniori nu este dată de câte medalii a câștigat la juniori 4, juniori 3 sau juniori 2. Valoarea lui se vede mai târziu. Se vede în câți sportivi pe care i-a pregătit ajung să joace măcar în prima ligă la seniori. Se vede în câți rezistă în sport. În câți își păstrează dragostea pentru joc. În câți ajung în cupele europene, în câți sunt convocați la echipa națională, în câți participă la Campionate Europene, Mondiale sau Jocuri Olimpice. Acolo se măsoară, cu adevărat, formarea.
Nu spun că rezultatul nu contează deloc. Sportul fără competiție nu există. Copiii trebuie să învețe să câștige, să piardă, să lupte, să respecte adversarul, să suporte presiunea unui meci. Dar rezultatul trebuie să fie parte din proces, nu scopul care justifică orice. Când pentru o medalie la o categorie mică sacrifici bucuria, dezvoltarea și încrederea unor copii, nu mai formezi sportivi. Îți construiești doar o statuie mică din ambiții mari. Și, de cele mai multe ori, acea statuie se prăbușește repede.
Medaliile de la vârste fragede se pierd prin sertare, se uită în cutii, se acoperă de praf. Dar felul în care un copil a fost tratat de antrenorul lui rămâne. Rămâne vocea care l-a încurajat sau l-a făcut să se simtă inutil. Rămâne mâna pusă pe umăr sau degetul arătat acuzator. Rămâne sentimentul că sportul a fost o bucurie sau o povară.
De aceea cred că avem nevoie de o schimbare de perspectivă. Să nu mai întrebăm obsesiv câte trofee a câștigat o echipă de copii. Să întrebăm câți copii au rămas în sport. Câți au progresat. Câți au prins curaj. Câți au învățat să respecte munca. Câți au devenit mai buni, nu doar ca sportivi, ci și ca oameni.
Pentru că, până la urmă, un antrenor de copii nu ar trebui să fie colecționar de medalii efemere. Ar trebui să fie constructor de destine sportive. Iar între cele două este o diferență uriașă.
https://mariancaravan.ro/medaliile-copiilor-si-orgoliile-adultilor/
Niciun mesaj momentan